„A fost o experiență îngrozitoare”, afirmă o femeie care a făcut un avort

Leah, o tânără în vârstă de 22 de ani care a făcut un avort, afirmă că a fost o experiență îngrozitoare:

„Cred şi acum că a fost o experiență îngrozitoare… Cel mai important aspect a fost pur şi simplu groaza de a face aşa ceva; aş fi atât de speriată [dacă aş mai fi nevoită să fac un alt avort]… să merg din nou în acel spital oribil şi să am în jurul meu toate acele chestii sterile, asistente şi doctori care mă privesc de sus, de parcă m-aş afla într-o linie de producție împreună cu alte femei. Deşi ar fi înfricoşător pentru mine să trec din nou printr-o asemenea experiență, încă pun viața şi planurile mele pe primul loc, astfel că nu îmi doresc copii până când nu mă voi simți pregatită. Acum pur şi simplu nu simt că i-aş putea îngriji şi cred că am dreptul să aleg… Încă pun drepturile mamei pe primul loc, simt că trebuie să fac asta, deşi o voce necunoscută din interiorul meu îmi şopteşte: <<Foarte bine faci, dar cum rămâne cu bebeluşul, el ce drepturi are?>>. Dar, totuşi, cu mama cum rămâne, ea este cea mai importanta parte…”

Se poate observa faptul că deşi se concentrează în special pe propria ei persoană, această femeie îşi pune totuşi întrebări despre fătul ei omorât.

Sursă: Judith G. Smetana Concepts of Self and Morality: Women’s Reasoning about Abortion (New York: Praeger Special Studies, 1982) 106 – 107

Afirmația cutremurătoare a unei mame a cărei fete tocmai făcuse un avort: „Tocmai i-am ucis copilul”

Fiica lui Teri Stanton, Sheri, tocmai făcuse un avort; Teri a fost de acord cu decizia ei şi chiar a încurajat-o să facă acest lucru. Imediat după ce avortul a avut loc, amândouă au început să aibe remuşcări:

„Nu eram pregătită pentru ceea ce urma să văd atunci când uşa camerei unde aveau loc procedurile s-a deschis. Acolo, pe o masă rece, din oțel stătea întinsă fetița mea. Părea atât de singură şi neajutorată. Copilaşul ei nu mai este acum în pântecele ei. Sheri era acoperită cu un cearşaf alb. Fața ei era palidă exact ca cearşaful cu care era învelită. Ochii ei erau stălucitori, iar pupilele dlatate. Primise un fel de anestezie. Asistenta mi-a spus să o iau şi să o îmbrac, iar apoi să plecăm cât mai repede posibil pe uşa din spatele clinicii nu pe cea din față…

Îmi doream doar să o scot cât mai repede din acel loc îngrozitor! Sheri s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se de o masă pentru a-şi menține echilibrul… După ce m-am dus să îi iau hainele de pe scaun, am auzit coşul de gunoi deschizându-se, iar când m-am întors, Sheri vomita. Imediat după aceea, sângele a început să țâşnească din corpul ei rănit. Îngrozită de balta de sânge de la picioarele ei, ea a strigat:

<<Acesta… este sângele copilului meu !>>

Era pentru prima dată de când începuse tot acest coşmar când Sheri pronunța cuvintele <<copilul meu>>. În acel moment, avortul, groaza, realitatea uciderii acelui suflet nevinovat, au năvălit nestingherite, descoperindu-ne cruda realitate. Tocmai îi ucisesem copilul.”

Sursă: Teri Stanton Two Minus One: Our Abortion Story (Meadville, PA: Christian faith Publishing, Inc., 2016) 39 – 40

Cuvintele pe care le-a auzit o femeie imediat după ce a făcut un avort: „Al tău a fost fetiță sau băiețel?”

O femeie care tocmai făcuse un avort descrie o întâmplare din camera în care se recuperau femeile după procedură:

„După ce procedura s-a terminat, am fost dusă într-o altă cameră unde mi s-a spus să mai rămân puțin pentru a-mi reveni. Acolo erau mai multe tinere care stăteau aşezate pe câteva scaune. Una dintre acestea, care nu părea să aibe mai mult de 16 ani, m-a întrebat deodată, <<Al tău a fost fetiță sau băiețel?>>. Am rămas şocată! Ce vroia să spună? Eu ştiam că acesta nu era un copil ! Nu era încă un copil !”

Sursă: Barbara Horak Real Abortion Stories: The Hurting and the Healing (El Paso, Texas: Strive for the Best Publishing, 2007) 80 – 81

Cuvântul „mamă” nu are nici un adjectiv

Mă numesc Diana. În urmă cu 3 ani de zile, în 2013, am cunoscut un băiat pe nume Denis, cu care ulterior am început o relație. Între noi era o oarecare diferență de vârstă, pe atunci eu aveam 16 ani jumătate și el 28. De fapt era o mare diferență de vârstă, dar când ești îndrăgostită e greu să mai vezi lucrurile așa cum sunt.

Prima noastră întâlnire a fost la Biserică și astfel aveam impresia că mi l-a trimis Dumnezeu, mai ales că prima mea relație nu fusese tocmai „roz”. Se comporta foarte frumos cu mine, avea un stil vestimentar remarcabil și o experiență de viață care-l făcea să pară „copt la minte”. Credeam că de un astfel de bărbat am nevoie. Ne înțelegeam destul de bine, ieșeam des împreună, mergeam pe la mănăstiri, în diverse locuri, pe care nu avusesem ocazia să le văd înainte. Dar cel mai mult petreceam timpul acasă la mine.

În aparență era destul de „diplomat”, dar mai apoi am aflat despre preocupările lui și implicarea în afaceri nu tocmai legale. M-a durut să știu că imaginea pe care o afișa mereu era doar de fațadă și că, de fapt, alta-i este firea. Dar l-am iertat de cum a promis că n-o să se mai repete și că renunță doar pentru a nu-mi face mie rău și l-am acceptat cu toate că nu și-a ținut promisiunea. Anturajul în care era implicat avea o influență foarte urâtă asupra lui. La un moment dat, pe când era plecat în străinătate, prietenii lui răspândise zvonuri cum că eu urmează să mă mărit cu un alt băiat, ori că eu ies deja cu alții, fapt care a creat iarăși ceva tensiuni în relația noastră. Deși nu era nimic adevărat, dar îi sădiseră lui îndoieli.

Când a venit iarăși în țară, mi-a spus că oricum o să mă ia de nevastă, că plănuiește să mă ceară cât mai curând și că n-ar fi nimic rău dacă am „grăbi” lucrurile între noi, mai precis, mi-a cerut să întrețin relații intime cu el. Am acceptat. Nu s-au schimbat prea multe. Sau, cel puțin, așa aveam eu impresia. Însă vreo două luni am stat ca pe ace pentru că aveam ceva întârzieri. Discutasem cu el și îmi zicea să nu-mi fac griji, că o să fie totul în regulă, că e doar de moment. Însă un test de sarcină mi-a confirmat lucrul de care mă temeam. Urma să am un copil!

Prima reacție a lui, când i-am dat vestea a fost: „Mergem la doctor, faci un control și o să-l scoți!” Așa urma să facem. Părinții mei nu aveau să afle, scăpam repede. Sora mea era singura care știa situația și, la fel, sugerase să renunț la sarcină pentru „binele” nostru. M-am spovedit, dar nu am spus despre sarcină și nici despre intențiile noastre. Astfel că, după Paște, am făcut programare la o clinică pentru a avorta. Dar, cum nu am avut scuză să plec de acasă (mama nu prea îmi dădea voie peste tot, cu toate că îl cunoștea destul de bine), am ratat programarea. El încă mă presa cu telefoane și mesaje să fac cumva să ajung la clinică.

M-am dus într-un pelerinaj la Mormântul Părintelui Arsenie Boca. Tot drumul, până acolo eram frământată de gânduri negre și chiar îmi ziceam, în sinea mea: „Dă Doamne să scap de sarcină!”. Când am ajuns acolo, mi s-au risipit toate. Frica, îndoielile…
Când am venit acasă, aveam impresia că totul se schimbase. Eram luminată la față, mă simțeam ușurată, liberă, veselă… Până și el, care era atât de hotărât în privința avortului, a zis că o să facă cumva să-și asume responsabilitatea, așa că a venit la mine acasă, chiar înainte să plece în străinătate din nou și le-a spus părinților mei că ar fi bine să grăbim nunta că „nu se simte ea bine”. Părinții, inițial au fost șocați, dar apoi, s-au conformat. Se făceau pregătirile de nuntă, totuși…

După plecarea lui, am avut impresia că am fost abandonată. Mă simțeam groaznic, mai ales că el nu era lângă mine să mă susțină, nu mă încuraja nimeni cu o vorbă bună și chiar eram blamată de toată lumea pentru că eram însărcinată fără a fi căsătorită, sau cel puțin așa aveam impresia. Situația mea era foarte delicată, chiar mă bântuiau gânduri oribile și slăbiciuni pe care în mod normal nu le-aș fi experimentat… chiar suicidul…

Relația cu el, după ce a plecat iar, a devenit chinuitoare. Chiar nu mă sprijinea cu nimic; la un moment dat chiar ajunsese să mă amenințe că „nu mai prind Anul Nou”, pentru că nu era genul de situație la care el se aștepta. Deci, am anulat orice plan de viitor cu el.
Urma să am o fetiță… Scriu că „urma”, deși o vedeam – dar așa se zice. La primul ecograf, am plâns de emoție când am văzut cum mișca în burtica mea… Mi s-a strâns tot părul în vârful capului. M-am dus la părintele duhovnic și m-am spovedit curat de data asta. Mi-a zis că e o mare binecuvântare să poți da viață și că va fi motiv de bucurie în casă. M-am liniștit, căci nu mai era nici Denis care să mă preseze sau să mă influențeze negativ. Așteptam cu nerăbdare să nasc. Și, în noiembrie 2015, s-a întâmplat și asta.

După câteva ore care mi-au părut extrem de lungi, am adus-o pe lume pe Mihaela. Doctorul mi-a așezat-o pe burtă chiar după naștere și am avut impresia că mi s-a lipit de spate. Când am văzut-o cât de firavă e, m-au năpădit iar lacrimile. Cuvântul „mamă” nu are nici un adjectiv. Toate fricile mi s-au risipit. Părinții mă ajută să o cresc, suntem și așa o familie numeroasă. Adică Mihaela are 2 unchi și o mătușă, bunici, străbunici… și toată lumea o adoră. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e sănătoasă. Se putea naște cu orice boală, drept pedeapsă că lucrurile s-au întâmplat fără o binecuvântare (în afara căsătoriei), sau ca și plată pentru simplul fapt că am vrut să o ucid. Dar, numai bucurii și liniște mi-a adus. E foarte cuminte și vioaie. Nici n-am cuvinte să descriu cât înseamnă pentru mine.

Tatăl ei, deși susținea sus și tare să fac avort, acum e foarte atașat de ea și mă ajută cu ce e nevoie pentru creșterea ei, ba chiar m-a rugat să-i mai acord o șansă, pentru a nu crește copilul fără tată. Dar, eu nu cred că trebuie să mă jertfesc așa. Nu se va schimba, asta e clar. Desigur, fetița va ști de existența lui, îl va respecta, poate și iubi, dar eu nu mă pot întoarce… Nu mi-a fost alături când am avut cea mai mare nevoie și nu cred că mi-ar fi alături mereu.

Și… într-adevăr, fetița e o binecuvântare. Uneori aș strânge-o-n brațe cât de tare pot, atât de mult o iubesc. Și mă bucur că mi-a fost dată șansa să o pot ține la piept. Nici nu vreau să mă gândesc în ce situație aș fi fost dacă făceam ceea ce plănuisem la început…
Diana P., Vaslui

Sursă: http://www.femeifericite.com/Cuvantul-mama-nu-are-nici-un-adjectiv-11.htm