Fiica lui Teri Stanton, Sheri, tocmai făcuse un avort; Teri a fost de acord cu decizia ei şi chiar a încurajat-o să facă acest lucru. Imediat după ce avortul a avut loc, amândouă au început să aibe remuşcări:
„Nu eram pregătită pentru ceea ce urma să văd atunci când uşa camerei unde aveau loc procedurile s-a deschis. Acolo, pe o masă rece, din oțel stătea întinsă fetița mea. Părea atât de singură şi neajutorată. Copilaşul ei nu mai este acum în pântecele ei. Sheri era acoperită cu un cearşaf alb. Fața ei era palidă exact ca cearşaful cu care era învelită. Ochii ei erau stălucitori, iar pupilele dlatate. Primise un fel de anestezie. Asistenta mi-a spus să o iau şi să o îmbrac, iar apoi să plecăm cât mai repede posibil pe uşa din spatele clinicii nu pe cea din față…
Îmi doream doar să o scot cât mai repede din acel loc îngrozitor! Sheri s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se de o masă pentru a-şi menține echilibrul… După ce m-am dus să îi iau hainele de pe scaun, am auzit coşul de gunoi deschizându-se, iar când m-am întors, Sheri vomita. Imediat după aceea, sângele a început să țâşnească din corpul ei rănit. Îngrozită de balta de sânge de la picioarele ei, ea a strigat:
<<Acesta… este sângele copilului meu !>>
Era pentru prima dată de când începuse tot acest coşmar când Sheri pronunța cuvintele <<copilul meu>>. În acel moment, avortul, groaza, realitatea uciderii acelui suflet nevinovat, au năvălit nestingherite, descoperindu-ne cruda realitate. Tocmai îi ucisesem copilul.”
Sursă: Teri Stanton Two Minus One: Our Abortion Story (Meadville, PA: Christian faith Publishing, Inc., 2016) 39 – 40
